Unde oare?

Dimineață devreme alarma telefonului mă readuce la viață. Dintr-un somn greu în care visam cum mă lupt cu fantomele gândurilor mele nematerializate, mă trezesc cu o viteză care l-ar face pe Lazăr să arate precum Carl Lewis la suta de metri. Gândul are o trecere rapidă de la nebuloasa viselor la partea practica a dimineții, și anume aceia cu băgatul organului deja deșteptat în virginitatea zilei care abia începe. Merg la baie și cu toată lumina celor 100w îmi ia câteva minute să deslușesc o față pe care să arunc cu ceva apă rece. După asta totul revine la normal. Viteză normală. Rutina zilnică. Lehamitea omniprezentă. Până și duminica a ajuns să nu mai conteze. Există doar că să poți realiza cât de rahat e în restul zilelor. Și totuși.... Îmi amintesc de o perioadă în care abia așteptam să mă trezesc. Erau atât de multe de făcut și simțeam o bucurie nespusă să le fac. Dar, de-a lungul drumului, ceva mi-a futut direcția. Ziua are în continuare 24 de ore, cu mai mult sau mai puțină lumină, dar eu (ca și tine, dealtfel) nu mai avem decât câteva ore, cel mult. Le-am dat pe ale noastre și le-am luat pe ale altora. Dar, problema cu orele altora este că doar le luăm fără a le avea. Așa că revin la titlu: unde oare ne-am futut direcția, de am ajuns să ne dorim să se termine ziua și nu mai știm să ne bucurăm de un răsărit?